Simbolistica apei poate fi redusă la trei teme dominante: origine a vieții, mijloc de purificare și centru de regenerescență. Toate acestea pot fi regăsite în cele mai vechi tradiții. Ele formează combinații inimaginabile dintre cele mai variate, dar toate rămânând coerente.
Apele privite ca masă nediferențiată, reprezintă infinitatea posibilităților. Ele conțin tot ceea ce este virtual, tot ceea ce nu are încă formă. Sunt de fapt sămânța primordială. Ele reprezintă toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar și toate amenințările de resorbție.
Metaforele asociate apei
A te cufunda în apă și a ieși din ea fără a te dizolva total, înseamnă a te întoarce la origini, a-ți regăsi începutul într-un imens rezervor de potențial. Din el poți trage de noi forțe. Acest lucru nu se aplică, însă, în cazul în care este vorba despre o moarte simbolică. Trecerea prin apă este o fază trecătoare de regresie și dezintegrare, de care depinde o fază progresivă de reintegrare și regenerescență.
În Cartea lui Enoh, această dualitate este transpusă în termenii unei opoziții sexuale. În Iconografie, ea este adesea reprezentată prin dubla spirală.
Secțiunile mai vechi (în special în Cartea Observatorilor) ale textului sunt estimate să dateze de la aproximativ 300-200 î.Hr., iar ultima parte (Cartea parabolelor) probabil până la 100 î.Hr.
Noțiunea de ape primordiale, de ocean al originilor, este aproape universală.
Pe lângă atributul apei de a fi putere cosmică, ei i se mai adaugă adesea mitul animalului cufundător. Acest animal tainic din mitologia hindusă ar aduce o fărâmă de pământ la suprafață, el fiind de fapt un embrion al manifestării formale scos la lumina zilei.
Apa, liant al existenței pe toate nivelurile
Origine și vehicul al oricărei forme de viață, seva este apă. În anumite mituri tantrice, apa reprezintă și prana, suflul vital.
Apa mai reprezintă și simbolul înțelepciunii taoiste, căci nu poate fi contestată de nimeni. Fiind liberă și nestăvilită, ea curge când mai repede, când mai încet.
Apa, opusă focului, este yin. Ea corespunde nordului, frigului, solstițiului de iarnă, rinichilor, culorii negre, trigramei k’an. De fapt ea are concordant tot ceea ce semnifică abisal. Pe de altă parte, apa rămâne legată de simbolistica fulgerului, care este foc. Practica alchimiștilor chinezi reducerea la Apă trebuie remarcată, întrucât ea face referire la întoarcerea la starea primordială, embrionară. Mai mult de atât, există texte unde se afirmă, de asemenea, că această apă este și foc, și că abluțiunile ermetice trebuie înțelese ca purificări prin foc. De aceea, în alchimia internă a chinezilor, îmbăierea și spălatul ar putea fi tot atât de bine operații de combustie. Această comuniune a celor două principii este splendid regăsită în mercurul alchimiștilor, care este apă, dar uneori este numit apă de foc.
Energiile de înaltă frecvență generate prin unirea focului subtil și a apei adâncesc procesul de vindecare care are loc deja prin practicile taoiste de bază.
Practica Kan & Li are un efect profund asupra sistemului glandelor care reglează fluxul de energie din subtil în plan fizic. Acest lucru are loc prin lucrul direct pe canalul central la ceaun. Sistemul meridian este ca un copac cu numeroase ramuri conectate la un trunchi central.
Este de remarcat și faptul că, în ceremoniile tibetane de inițiere, apa este simbolul dorințelor, al angajamentelor luate de postulant.
În sfârșit, mărginirea strictă la farmecul aparenței, este minunat expusă de către Vitor Segalen care afirma: Iubita me are virtuțile apei: un zâmbet luminos, gesturi molcome, o voce limpede care îți picură în ureche ( Stèles).
O rugăciune vedică adusă Apelor se exprimă tot prin intermediul simbolurilor. Această rugăciune trebuie pusă în legătură cu toate nivelurile existenței, și fizic și mental, pe care Apele le pot înviora( Ashalayana Shrautasutra 4, 13):
O, voi, ape bogate,
căci în puterea voastră stă belșugul,
voi ce vegheați să nu se stingă voința priincioasă,
și nemurirea,
voi ce împărtășiți peste bogăția
care-și dă mâna cu o dreaptă propășire,
binevoiește, Sarasvati, să-i dai astă vlagă tinerească
celui care te cântă.
Referințele apei în ebraică
În tradițiile ebraice și creștine apa simbolizează mai întâi originea creației. Litera mem ( M) din ebraică este simbol al izvoarelor de apă ce apar, întocmai precum proverbele pline de înțelesuri profunde. Ea este mamă și matrice. Litera mem are două forme: o formă deschisă și o formă închisă. Se spune că forma deschisă reprezintă adevărul revelat al lui Dumnezeu (așa cum a demonstrat Moise), în timp ce forma închisă se spune că reprezintă adevărul ascuns al lui Dumnezeu (așa cum a demonstrat Mashiach, revelatorul misterelor).
Origine a toate câte sunt, litera mem este manifestarea transcedenței. Acest lucru este regăsit în scrierea ebraică a lui Dumnezeu, מקום. Acest nume include atât forma deschisă, cât și pe cea închisă. Înțelepții au învățat că prezența lui Dumnezeu este deschisă și revelatorie, dar este, de asemenea, învăluită într-un mister profund, închis pentru înțelegerea rațiunii umane. De aceea, litera mem, în fapt, trebuie considerată o hierofanie.
Putere creatoare
Palestina este un pământ cu torente și izvoare. Ierusalimul este scăldat de apele liniște ale lacului Siloe. Pe plan materialist, apa este un simbol universal de fecunditate și fertilitate. Această alegorie este datorată faptului că apa, sub formă de ploaie, rouă, este un dar al cerului, iar ea la rândul ei oferă mai mult decât propria-i prezență.
Fără apă, nomadul ar fi neîntârziat condamnat la moarte și ars de soarele Palestinei. De aceea, apa întâlnită în drum este ca mana, pentru că ea îi potolește setea și îl hrănește. Se înțelege de ce apa este cerută prin rugăciuni, de ce este obiect al implorării. Extinderea acestor înțelesuri se regăsește și la țăranii de la munte, din regiunea sudică a Vietnamului, care afirmă că Apa cerului face orezul. Aceștia știu, de altfel, să prețuiască funcția generatoare a apei, socotind-o deopotrivă leac și elixir al nemuririi.
Dacă puterea creatoare aude strigătul sufletelor de pe Pământ, ea trimite o ploaie sau face să răsară în calea drumețului vreun puț sau vreun izvor. Întreg Vechiul Testament preamărește virtuțile apei, ea fiind mai presus de toate un simbol al vieții. Noul Testament va prelua această moștenire și va ști să o folosească, dând sfântului Duh întruchiparea apei ( Apocalipsă, 21).
Simbolistica apei în Biblie
Originea divină a apei
Puterea divină este asemuită cu o ploaie de primăvară ( Osea, 6, 3) cu roua dătătoare de viață florilor ( Id, 14, 6), cu apele limpezi care vin de la munte, cu torentele ce satură pământul. Prin urmare, apa apare ca o metaforă a binecuvântării. Ca atare, se vede limpede originea ei divină.
De remarcat este faptul că apa este Dumnezeu, dar Dumnezeu a creat înainte de toate apa. Iar atunci când a alcătuit lumea, El a dat naștere uneia tainice ce ia numele de apa Înțelepciunii.
Metaforele din spatele cărții după Ieremia
Astfel, Ieremia spune în cartea sa (2, 13) că poporul lui Israel, în necredința sa a început să Îl disprețuiască pe Dumnezeu. De aceea, uitându-și făgăduielile și încetând să-L mai considere izvor de apă vie, ei au vrut să-și sape singuri rezervoare pentru apă. Categoric resursele au crăpat și apa s-a scurs. Aceste comportamente l-ai determinat pe Ieremia să critice atitudinea poporului față de Dumnezeul său, care este Izvor de apă vie. Ieremia se jeluiește zicând: Vor preschimba țara lor în pustiu (18, 16).
Principala sursă de informații referitoare la viața lui Ieremia este Cartea biblică a lui Ieremia, care consemnează că Ieremia s-a născut într-o familie preoțească din Anatot. Slujirea sa a început în al 13-lea an al domniei regelui Iosia, care a condus țara Iudeii în secolul al VII-lea î.Hr.
Dumnezeu, izvor pentru suflet
Alianțele străine sunt asemuite cu apele Nilului și Eufratului (2, 18). Sufletul își caută neîncetat Dumnezeul așa cum cerbul însetat caută apa vie (Psalmii, 42, 2-3). Sufletul este deci ca un pământ uscat și însetat, ar ell așteaptă ca Dumnezeu să se manifeste. Întocmai pământul uscat așteaptă să fie udat de ploi ( Deuteronomul, 32, 2).
Firesc, orientalii au considerat apa mai întâi ca un semn și un simbol al binecuvântării.
Oare nu datorită apei dăinuie viața?
Apa, sursa noului
Când descrie o nouă eră, Isaia spune: Izvoarele de apă, vor curge în pustiu… și ținutul cel însetat va fi izvor de apă ( Isaia, 35, 6-7). La fel conturează viața și revelatorul din Apocalipsă: Mielul… îi va aduce la izvoarele vieții ( Apocalipsa, 7, 17). De vreme ce apele preced creația, este evident că ele asistă la o nouă facere a lumii. Omului celui nou îi corespunde apariția unei alte lumi.
Apa, simbolul înțelepciunii
Înțeleptul este asemuit cu o fântână sau cu un izvor, iar apa se adăpostește în inima lui ( Pildele, 20, 5; Ecleziastul, 21, 13) , iar vorbele lui au energia unui șuvoi ( Pildele, 18, 4). Pe câtă vreme cel lipsit de înțelepciune are o inimă din care cunoașterea se scurge ca dintr-un vas crăpat ( Ecleziastul, 21, 14).
Iisus, fiul lui Sirah, compară Tora( Legea) cu Înțelepciunea, căci din Tora se revarsă apa Înțelepciunii. Părinții Bisericii cred că Duhul Sfânt împarte harul înțelepciunii dându-i libertate către inimile însetate. Teologiile din evul mediu schițează această temă, dându-i un înțeles identic. Astfel, după Hugues de Saint-Victor, Înțelepciunea are apele ei, iar sufletul este spălat de apele Înțelepciunii.
Apa devine simbolul vieții spirituale și al Duhului, oferite de Dumnezeu și adesea refuzate de oameni.
Iisus reia acest simbolism când îi vorbește femeii din Samaria: Cel care va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică ( Ioan, 4, în special versetul 14).
El este izvorul apei vii: Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea, iar acela ce face așijderea se va împărtăși din nemurire( Ioan, 4, 13-14). Apa țâșnește din pieptul Lui ca din stânca lui Moise. Când a fost răstignit și străpuns de lance, din rană i-au curg apă și sânge. Apa vie vine de la Tatăl și ea se transmite prin Hristos sau prin harul Sfântului Duh. Potrivit unui imn de Rusalii, Ruach YHWH este fons vivus ( izvor de apă vie), ignis caritatis ( focul iubirii), Altisimi donum Dei ( dar al Atotputernicului). Sfântul Atanasie explică sensul acestei doctrine în Ad Serapionem: Tatăl fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adăpăm din Duh .
Apa vie, apa vieții se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă spre veșnicie tocmai pentru că purifică, vindecă și întinerește. După Grigore de Nyssa, fântânile conțin apă stătătoare. În schimb, fântâna Mirelui este o fântână de apă vie. El este adânc ca o fântână și mișcător ca un fluviu. Se poate vedea aici o legătură cu tragedia scrisă de Lorca, citată anterior.
După Tertulian, Spiritul divin alege apa dintre celelalte elemente și o preferă. El procedează astfel, deoarece încă de la începuturi, apa se prezintă ca o materie perfectă, fecundă și simplă, complet transparentă( De baptismo, 3).
Ea de sine stătătoare are o virtute purificatoare și acesta este un motiv în plus ca să fie considerată sacră.
Putere creatoare sau destructivă?
Apa deține calități purificatoare, dătătoare de viață. Cu toate acestea ea, ca toate simbolurile, poate fi privită din două puncte de vedere diametral opuse, dar nicidecum ireductibile. Această ambivalență se regăsește la toate nivelurile. Apa este generatoare de viață și generatoare de moarte, creatoare și distrugătoare.
În anumite cazuri ea poate fi instrument al morții. În Biblie puhoaiele de apă vestesc marile încercări. Apele dezlănțuite sunt simbolul marilor calamități.
Săgețile fulgerului Său vor porni bine îndreptate și vor lovi în țintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor.
Mâna Lui, ca o praștie, va azvârli noian de grindină; apele mării se vor întărâta asupra lor și râurile îl vor îneca vijelios.
Duhul puterii dumnezeiești se va ridica împotriva lor și ca viscolul îl va mătura… ( Cartea înțelepciunii lui Solomon, 5, 21-23)
Apa poate pustii și înghiți totul, vijeliile nimicesc viile înflorite. Deci, apa poate fi malefică.
În acest caz, ea pedepsește pe păcătoși, dar nu se va atinge ce cei drepți, care n-au a se teme de puhoaie.
Apele morții sunt doar pentru păcătoși, iar pentru cei drepți ele se transformă în ape ale vieții. Ca și focul, apa poate fi instrument al ordaliei. Obiectele aruncate în apă sunt judecate, dar apa nu judecă.
Apa binefăcătoare în comparație cu apa dezordinii
Apa mai este simbol al dualității sus-jos: apa ploilor- apa mărilor. Una este curată, cealaltă- sărată. Apa curată este simbolul vieții, ea este creatoare și purificatoare ( Ezechiel, 36, 25). Apa amară aduce blestemul( Numerii, 5, 18). Fluviile pot fi ape binefăcătoare sau, dimpotrivă, pot fi sălașul unor monștri. Apele învolburate sunt semnul răului, al dezordinii.
Nelegiuții sunt asemuiți cu marea agitată ( Isaia, 57, 20).
Mântuiește-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului…( Psalmii, 69, 1-2).
Apele liniștite semnifică pacea și ordinea( Psalmii, 23, 2). În folclorul evreiesc, despărțirea apelor de către Dumnezeu, în momentul creației, în ape superioare și inferioare, arată împărțirea în ape masculine și ape feminine, simbolizând siguranța și nesiguranța, masculinul și femininul, ceea ce corespunde așa cum am mai spus, unui simbolism universal.
Apele amare ale Oceanului reprezintă amărăciunea Inimii. Omul- spune Richard de Saint Victor- trebuie să străbată apele amare. Când își va da seama cât este de bicisnic, această sfântă amărăciune se va preface în bucurie ( De statu interioris hominis, 1, 10).
Abluțiuni rituale
Așa se explică folosirea ei în abluțiunile rituale. Prin însușirile sale, ea șterge toată fărădelegea și toată nerecurăția. Această calitate vindicativă este regăsită din Islam până în Japonia. Numai apa botezului deține deplinătatea de a înlătura păcatele. Ea este conferită doar o dată, pentru că este îndeajuns ca să îngăduie intrarea într-o stare nouă: cea de om fără de păcat. Abluțiunea deține un rol esențial și în ritualurile vechi ale taoiștilor fushuai( stăpânii apei sacre). În India și sud-estul Asieim are loc stropirea cu rol de spălare spitiruală statuilor sfinte și a credincioșilor ( în special de Anul Nou).
Apa este prin natura ei hărăzită curățeniei, scrie Wenzi. Ea este emblema Virtuții supreme, spunea Laozi învățăceilor lui ( Tao, capitolul 8).
Dezbărarea de omul dinainte, sau mai degrabă această moarte de o clipă a istoriei poate fi comparată cu un potop. Este o metaforă pură pentru dispariție, stingere.
Putere soteriologică
Este totuși de remarcat faptul că odată cu imersia în apă, o epocă piere, dar o alta, nouă, se naște. De aceea apa a căpătat o putere soteriologică. Imersiunea poate fi comparată cu punerea lui Hristos în mormânt. El reînvie după această coborâre în străfundurile pământului. Păstorul lui Hermes vorbește de cei care au coborât în apa morți și au ieșit vii. Iată simbolismul apei vii, al izvorului tinereții.
Puterea mai mult decât simbolică a izvoarelor
Multe culte gravitează în jurul izvoarelor.În Biblie, puțurile din deșert, izvoarele care le ies în cale nomazilor sunt și locurile de desfătare și încântare. În orice loc de pelerinaj se află o sursă de apă și o fântână. Întâlnirile cele mai importante au loc lângă izvoare sau puțuri. Totuși, de-a lungul secolelor, Biserica s-a ridicat de multe ori împotriva cultului apelor. Însă, a existat întotdeauna o credință populară cu privire la valoarea sacră și sacralizantă a apelor.
Aidoma locurilor sfinte, punctele unde se găsește apă dețin o importanță deosebită. Aici începe dragostea și se pun la cale căsătoriile. Drumul evreilor și calea pe care o urmează fiecare om în timpul pelerinajului său terestru sunt intim legate de contactul exterior sau interior cu apa. Aceasta devine un loc al păcii și luminii, o oază.Dar primejdia rătăcirilor păgâne și a întoarcerii la superstiții a persistat. Magul pândește sacrul pentru a-l perverti în imaginația oamenilor.
Simbolismul apei asociat islamismului
Și în tradițiile islamului apa are numeroase semnficații.
Coranul consideră apa binecuvântată care cade din cer drept unul din semnele divine. În grădinile Raiului sunt râuri de apă vie și izvoare. Omul însuși a fost creat dintr-o apă care se revarsă( Coranul, 86, 6).
Dumnezeul el a zămislit cerul și pământul
și tot ei trimite din cer apa încărcând pomii de roade care sunt hrană vouă. ( Coranul, 14, 32 )
Însetatul crede că lucrările necredincioșilor sunt ca apa. Ele seamănă cu apele întunecate din adâncurile mării, pe care valurile, unul după altul, le acoperă (Coranul, 24, 39-40). Chiar viața prezentă este comparată cu apa pe care vântul o risipește.
În comentariul la Fosus de Ibn al-‘Arabi, Rûmi identifică apa pe care se află Tronul divin (Coranul, 11, 9) cu Suflarea Dumnezeului celui Milostiv. Vorbind de Teofania eternă, Rûmi menționează că: marea se acoperi de spumă și, cu fiecare fulg de spumă, ceva capătă formă, ceva se întruchipa (Diwân).
El este renumit printre practicienii sufismului sub numele al-Shaykh al-Akbar („cel mai mare Shaykh”; de aici își trage numele școala Akbariyya sau Akbarian), Muḥyiddin ibn Arabi și a fost considerat un sfânt. El este, de asemenea, cunoscut sub numele de Shaikh-e-Akbar Mohi-ud-Din Ibn-e-Arabi în Orientul Mijlociu.
Simbol al purității
Apa mai simbolizează puritatea și este folosit ca mijloc de purificare. Rugăciunea rituală musulmană- çalat– poate fi făcută cum se cuvine doar dacă dacă cel ce se roagă s-a curățit prin abluțiuni rituale. a căror Îndeplinirea acestora este statornicită de reguli minuțioase.
Simbol al nemuririi
În sfârșit, apa mai simbolizează viața. Apa vieții poate fi descoperită în beznă și are puteri regeneratoare. Peștele aruncat la confluența celor două mări, în Surata Grotei (Coranul 18, v.61, 63) învie atunci când este cufundat în apă. Acest simbolism face parte dintr-o temă inițiatică: îmbăierea în izvorul nemuririi. Această temă revine constant în tradiția mistică islamică, în special în Iran.
În legendele despre Alexandru, acesta pleacă în căutarea Izvorului Vieții însoțit de Andras, bucătarul său. Într-o zi, pe când acesta spăla un pește sărat la un izvor, peștele a înviat și Andras a găsit și el nemurirea. Acest izvor se găsește în Țara Întunericului. Aici se poate crea și o legătură cu simbolismul inconștientului, natura feminină și yin.
Rolul apei în tradițiile popoarelor
În toate celelalte tradiții ale popoarelor lumii apa joacă și un rol primordial, conform celor trei teme menționate mai sus, accentul căzând în special asupra originilor.
Dintr-un punct de vedere cosmogonic, apa se referă la două complexe simbolice antitetice care nu trebuie confundate: apa coborâtoare și cerească. Ploaia este sămânța uraniană care proliferează glia. Deci ea reprezintă forța masculină și este asociată cu focul celest. Aceasta este apa la care se referă Lorca în Yerma. Poetul Frederico Garcia Lorca a creat intriga tragediei Yerma în jurul femeii care, neavând bărbat, este stearpă. Aidoma de sterp este deșertul, yermo, pentru că nu plouă.
Pe de altă parte, apa primordială, apa care se naște din glie și din zorile albe este feminină. Glia este asociată aici cu luna, simbol al fecundității împlinite.
Alegoria apei include simbolismul sângelui
În ambele cazuri, alegoria apei conține și simbolul sângelui. Totuși, nu este vorba despre același sânge, întrucât sângele are și el un dublu simbolism. Sângele ceresc care este asociat cu soarele și focul și sângele menstrual care este atribuit pământului și lunii. Între aceste două opoziții se poate desluși dualitatea fundamentală lumină-întuneric.
La azteci, sângele omenesc, necesar pentru regenerarea periodică a soarelui, se numea chaichiuati, apă prețioasă. În traducere, aceasta ar însemna jad verde, ceea ce face trimitere la complementaritatea culorilor roșu și verde. Apa este echivalentul simbolic al sângelui roșu, forța interioară a verdelui. Ea deține acest rol, căci apa poartă în ea germenele vieții, corespunzând culorii roșu, care face să renască ciclic pământul verde după moartea din timpul iernii.
Apa, sămânță divină, și ea tot de culoare verde, fecundează glia pentru a da naștere Eroilor Gemenilor din cosmogonia dogonilor. Acești gemeni vin pe lume ca oameni până la brâu și șerpi de la brâu în jos. Ei sunt de culoare verde.
Apă umedă și cuvânt umed
Dar simbolul apei, forță vitală fecundantă, merge mult mai departe în gândirea dogonilor și a vecinilor lor, bambara. Apa, izvor divin, este și lumină, cuvânt, verb generator. Principalul avatar mitic este spirala de aramă roșie. Totuși, apa și cuvântul nu devin manifeste, ducând la crearea lumii, decât sub forma cuvântului umed. Acestuia i se opune o jumătate geamănă, rămasă în afara ciclului vieții manifestate, pe care indigenii dogon și bambara o numesc apă uscată și cuvânt uscat.
Apa uscată și cuvântul uscat exprimă gândirea, adică potențialitatea, atât pe plan uman, cât și pe plan divin. Toate apele erau uscate înainte de a se forma oul cosmic în interiorul căruia s-a născut principiul umidității. El a devenit temelie a nașterii lumii.
Amma, zeul suprem uranian, l-a creat pe Nomma, dublul său, cel care este zeul de apă umedă, călăuză și principiu al vieții manifestate. Atunci Amma a păstrat pentru sine, în cerurile cele mai de sus, dincolo de hotarele pe care le statornicise universului, jumătate din aceste ape primordiale. Ape care rămân apele uscate.
La fel ca alte cuvinte cheie cosmologice importante Dogon, cuvântul amma poartă cu sine mai mult de un nivel de semnificație în limba Dogon. Dintr-o perspectivă, se poate referi la zeul Dogonului. Dar amma poate însemna și „a înțelege, a ține ferm sau a stabili”. Dintre Dogoni, Amma este considerat ca zeul care ține lumea ferm în ambele mâini; a vorbi numele lui Amma înseamnă a-l ruga pe Amma să-l păstreze în continuare.
La fel, cuvântul neexprimat, gândirea, este numit cuvânt uscat, sec. El are doar o valoare potențială și nu poate da naștere la nimic. În microcosmosul uman, el este replica gândirii primordiale. Este primul cuvânt care i-a fost furat lui Amma de geniul Yurugu, înainte de apariția oamenilor de azi. D. Zahan crede că acest cuvânt primordial, cuvânt nediferențiat, fără conștiință de sine, corespunde inconștientului. Este cuvântul din vis, asupra căruia oamenii nu au putere. Șacalul sau vulpea galbenă este avatarul lui Yurugu. Acesta posedă ca urmare a faptului că a furat primul cuvânt, cheia inconștientului, a invizibilului. În consecință, vulpea elucidează viitorul, care nu este decât componenta temporală a invizibilului. Acest fapt explică de ce cel mai important mod de a ghici viitorul al dogonilor constă în a pune întrebări șacalului.
Cultura asiatică asociată simbolisticii apei
Rig-Veda preamărește apele ca purtătoare ale vieții, forței și purității, atât pe plan spiritual cât și trupesc.
Voi, Ape care înviorați aduceți-ne forța,
măreția, bucuria, iluminarea!
…Stăpâne peste minunății, cârmuitoare ale popoare lor, Apei
…Voi , Ape, dați leacului întreaga lui putere,
ca să fie platoșă trupului meu
și astfel să mă bucur îndelung de vederea soarelui!
…Voi, Ape, luați cu voi orice păcat pe care l-am făcut
orice nedreptate pe care făcut-o cuiva,
orice jurământ strâmb pe care l-am rostit.
În Asia, apa este forma substanțială a manifestării, originea vieții și elementul regenerării trupești și spirituale. Mai mult de atât apa este metaforă a fertilității, purității, înțelepciunii, harului și virtuții. Fiind fluidă, ea tinde spre dizolvare. Însă are și caractere de omogenitate, de aceea tinde spre coeziune, spre coagulare. Din acest punct de vedere, ea ar corespunde noțiunii de sattva, dar fiindcă se scurge în jos, spre abis, tendința ei este tamas. Pe de altă parte, întrucât se întinde pe orizontală, tendința ei este și rajas.
Apa este materia primă Prakriti. Textele hinduse amintesc că totul era apă, iar cele taoiste rememorează că întinderile de ape nu aveau țărmuri… Brahmanda, oul lumii, este clocit la suprafața Apelor. La fel, în Facerea, Suflul sau Duhul lui Dumnezeu se poartă deasupra Apelor.
Conform mitologiei chineze apa este Wuji, Cea-fără-culme, haosul, nedeterminarea primordială. Ținând cont de faptul că apele sunt metafore ale posibilităților de manifestare, ele se împart în Ape Superioare, care corespund posibilităților fără formă și Ape inferioare, care corespund posibilităților cu formă.
Se spune că apele inferioare sunt ținute într-un templu din Lhasa dedicat regelui divinităților nâga. În India posibilitățile fără formă sunt reprezentate de dansatoarele Apsare ( de la ap, apă).
Relația apă-foc
Este interesant de obsersvat că Yurugu mai este asociat și focului htonic, și lunii. Ele sunt în toate culturile simboluri ale inconștientului.
Mitologia aztecă
Împărțirea fundamentală a tuturor fenomenelor în două categorii, dominate de simbolurile antagoniste ale apei și focului, ale umidității și uscăciunii, își găsește o ilustrare remarcabilă în practicile funerare ale aztecilor. Pe de altă parte, faptele arată și o analogie între această dualitate simbolică și noțiunea de cuplu originar Pământ-Cer: toți cei care mureau înecați sau loviți de trăsnet, leproșii, bolnavii de gută, hidropicii, pe scurt toți cei pe care- ca să spunem așa- zeii apei îi însemnaseră alungându-i din lume, erau îngropați. Toți ceilalți morți erau incinerați.
Credințele celtice
Aceste raporturi dintre apă și foc se regăsesc în ritualurile funerare ale celților. Apa lustrală de care se foloseau druizii pentru a îndepărta vrăjile rele, era apa în care se stingea un tăciune scos din vatra pentru sacrificii. Când murea cineva, se punea la ușa casei respective un vas mare plin cu apă lustrală adusă dintr-o casă unde nu era nici un mort. Toți cei care veneau în casa îndoliată se stropeau cu această apă la ieșire.
În toate textele irlandeze apa este un element supus druizilor. Este obedientă față de cei care au puterea de a lega și de a dezlega. Druizii răi ai regelui Cormac au legat astfel apele Munsterului pentru a și-i supune pe oameni prin sete, iar druidul Mog Ruith le-a dezlegat. După Stravon, druizii mai afirmau că la sfârșitul lumii vor domni numai apa și focul ( elemente primordiale).
Regele Cormac a fost cel care a însărcinat să construiască prima moară din Irlanda. Domnia sa, însă, este amintită mai mult datorită carierei legendarului războinic Finn mac Cumhail și a faptelor Fiannei.
Dar apa mai este în special, prin valoarea ei lustrală, un simbol al purității pasive. Ea este un mijloc și un loc de revelație pentru poeții care rostesc incantații pentru a obține de la ea profeții.
Cultura germanică
La popoarele germanice, primele pâraie ce se scurg primăvara la suprafața ghețurilor veșnice sunt strămoșii oricărei forme de viață. Acestea, înviorate de aerul sudului, se unesc pentru a forma un corp viu. Este cel al primului uriaș, Ymir, din care s-au născut ceilalți uriași, oamenii, și, într-o oarecare măsură, zeii înșiși.
Valoarea feminină, senzuală și maternă, a apei a fost minunat cântată de romanticii germani. Așa este apa lacului, nocturnă, lunară și lăptoasă, unde se trezește pasiunea.
Apa, acest copil întâi născut, zămislit din fuziunea aeriană, nu-și poate nega originea voluptoasă și, pe pământ, ea se arată a fi un element al iubirii și al unirii cu atotputernica cerească. Nu degeaba înțelepții din vechime au căutat în ea originea lucrurilor (…) și toate senzațiile noastre plăcute nu sunt, la urma urmelor, decât diverse moduri de scurgere din trupul nostru a mișcărilor acelor ape primordiale care se află în noi. Somnul însuși nu este decât fluxul universalei mări invizibile, iar trezirea e începutul refluxului ei. În încheiere poetul afirmă: numai poeții ar trebui să se ocupe de lichide.
Mitologia greacă
Apa-plasmă, feminină, apa dulce, apa de lac, apa stătătoare, și apa oceanului, înspumată, fecundantă, masculină, sunt foarte net diferențiate în Theogonia lui Hesiod.
Glia dă mai întâi naștere, fără a gusta din plăcere, Pontusului, care este marea stearpă. Apoi, după ce se împreunează cu fiul său Uranus, dă naștere oceanului cu hărui, fără fund; Glia dădu naștere mării sterpe care se umflă cu furie…fără ca iubirea să lucreze. Dar mai apoi îmbrățișată de Cer, ea zămisli Oceanul cu vârtejuri adânci. Deosebirea între apa stearpă și apa fecundantă este explicată de Hesiod prin intervenția iubirii.
Cultura orientală
Apa stătătoare este plasma iubirii. Este cea din care se naște viața, de aceea apare în multe alte mituri despre creație. Unele populații turce din Asia Centrală credeau că apa este mama calului.
În cosmogonia babiloniană, la începutul începuturilor, atunci când nu exista nici cer, nici pământ, doar o materie nediferențiată se întindea dintotdeauna- apele primordiale. Din noianul lor s-au desprins două principii elementare, Apsu și Tiamat… Apsu, considerat divinitate masculină, reprezintă întindera de apă dulce pe care plutește pământul.. Cât despre Tiamat, ea nu este decât marea, abis de apă sărată de unde ies toate creaturile.
Semnificația apei în vise
De la simbolurile străvechi ale apei ca sursă de fecundare a pământului și a locuitorilor săi putem reveni la simbolurile analitice ale apei ca sursă de fecundare a sufletului.
Râul, fluviul, marea reprezintă cursul existenței umane și fluctuațiile dorințelor și sentimentelor.
Ca și în cazul pământului, trebuie să se facă o distincție în simbolistica apelor între suprafață și adânc. Navigația sau rătăcirea eroilor la suprafața apei arată că ei sunt expuși pericolelor vieții, simbolizate în mit prin monștrii ieșiți din adâncuri. Regiunea submarină devine astfel simbol al subconștientului. Pervertirea este de asemenea figurată prin apa amestecată cu pământ( dorință pământească) sau stătătoare care și-a pierdut însușirea purificatoare: noroiul, mâlul, mlaștina. Apa înghețată, gheața, exprimă stagnarea în cel mai înalt grad, lipsa căldurii sufletești, absența acelui sentiment însuflețitor și creator care este iubirea; apa înghețată reprezintă stagnarea psihicp completă, moartea sufletului.
Apa este simbolul energiilor inconștiente, a puterilor nedeslușite ale sufletului, al motivațiilor secrete și necunoscute. Multe persoane visează că stau pe malul apei și pescuiesc. Apa, simbol al spiritului încă inconștient, cuprinde în ea conținutul sufletului pe care pescarul încearcă să-l readucă la suprafață și care îi va fi hrană. Peștele este un animal psihic..
Impresia criticilor asupra simbolisticii apei
Gaston Bachelard a scris variații subtile pe tema apelor limpezi, a apelor de primăvară, a apelor curgătoare, a apelor îndrăgostite, a apelor adânci, molcome, moarte, compuse, dulci, violente, a apei ce înrâurește limbajul. Adică tot atâtea fațete ale acestui simbol schimbător.
Mai mult înfiorare decât oglindă.. răgaz și mângâiere deopotrivă, trecere a unui arcuș lichid peste un concert de spumă ( Paul Claudel).
Vedeți și baie, botez, inițiere.
