Lebădă - Simbolistica.com

Lebădă

Lebădă
Ce semnifică lebăda?

Din Grecia antică și până în Siberia, trecând prin Asia Mică, de la popoarele slave la cele germanice, un ansamblu impunător de mituri, tradiții și poeme sărbătoresc lebăda, o pasăre imaculată, care prin albul, forța și grația sa constituie o vie revelație a luminii.

Există totuși două feluri de alb, două lumini. Acestea sunt pe deoparte cea a zilei, solară și masculină, iar pe de altă partea cea a nopții, lunară și feminină. După cum lebăda le întruchipează pe ambele, simbolul său se îndreaptă într-un sens diferit. Dacă nu se scindează, ci dorește să-și asume sinteza celor două, așa cum se întâmplă uneori, lebăda se încarcă cu un mister sacru.

În fine, după cum există un soare și un cal negru, așa există și o lebădă neagră. De remarcat este că în această ipostază ea nu este desacralizată, dar are un simbolism ocult și inversat.

Mitologia greacă

În Grecia Antică există o poveste despre un vânător ce a suprins trei femei splendide, care se scăldau într-un lac. Erau niște lebede care se descoperiseră de veșmântul de pene ca să poată intra în apă. Omul fură unul dintre aceste veșminte și îl ascunde. De aceea, după baie, numai două dintre femeile-lebede își putură lua zborul regăsindu-și aripile.

Cu cea de-a treia, vânătorul s-a căsătorit. După ce i-a dăruit unsprezece fii și șase fiice, s-a îmbrăcat înapoi cu haina de pene și-și luă zborul. Aceasta nu a plecat, înainte de a-i spune: “Voi sunteți făpturi terestre și veți rămâne pe pământ, pe când eu nu sunt de aici, eu vin din cer și acolo se cuvine să rămân. În fiecare an, primăvara, când ne veți vedea trecând în zbor spre miazănoapte, și în fiecare toamnă, când vom coborî spre miazăzi, veți serba trecerea noastră prin ceremonii rânduite anume“.

Implicațiile lebedelor în legendele cu Apollo

Uno Harva notează că, la bureați( grecii din Grecia Antică), primăvara, femeile făceau o reverență și adresau o rugăciune primei lebede care le iese în cale. Dar în lumina pură a Greciei, totuși, a rămas mai profund celebrată frumusețea masculină a lebedei, tovarășul inseparabil al lui Apollo, în detrimentul naturii lunare a acesteia.

Detaliu al lui Apollo călărind o lebădă dintr-un tablou care descrie concursul lui Apollo și Marsyas.

Se știe că Apollo, zeul muzicii, al poeziei și al prezicerilor, s-a născut la Delos, într-o zi de șapte. Niște lebede sfinte, atunci, au dat de șapte ori ocol insulei. De aceea, Zeus i-a dăruit tinerei divinități, alături de lira sa și un car la care erau înhămate lebede albe. Acestea l-au dus mai întâi în țara lor, pe țărmul oceanului, dincolo de patria vânturilor dinspre miazănoapte, la hiperboreeanii ce trăiesc sub un cer pururi senin. De la acest moment cheie în mitologia greacă, lebăda, pasăre uraniană, reprezintă îndeosebi legătura prin care popoarele mediteraneene și misterioșii hiperboreeani comunică între ele. .

În mitologia greacă, hiperboreeanii erau un popor mitic care trăia în partea de nord a lumii cunoscute. Numele lor pare să provină din greaca ὑπέρ Βορέᾱ, „dincolo de Boreas” (Vântul de Nord personificat). În ciuda amplasării lor într-o altă parte a lumii frigidă, se credea că hiperboreenii locuiesc într-un ținut însorit, temperat și binecuvântat divin. În multe versiuni ale poveștii, ei au trăit la nord de Munții Riphean, ceea ce i-a ferit de efectele vântului rece al Nordului. Cele mai vechi mituri le înfățișează drept favoritele lui Apollo, iar unii scriitori antici greci i-au considerat pe hiperboreeni ca fiind fondatorii mitici ai sanctuarelor lui Apollo din Delos și Delphi.

Ceea ce îl face pe Victor Magnien să spună în lucrarea sa despre misterele de la Eleusis, că lebăda simbolizează forța poetului și a poeziei. Ea va fi simbolul poetului inspirat, al preotului sfânt, al druidului îmbrăcat în alb, al bardului nordic.

De la lebădă la gâscă, de la lac la vânător; simple analogii ale acelorași înțelesuri

O poveste analogă se regăsește la majoritatea popoarelor altaice, cu variante în care lebăda este înlocuită adesea printr-o gâscă sălbatică. În toate aceste povestiri, pasărea de lumină, de o frumusețe orbitoare și imaculată, este fecioara cerească.

Ea va fi fecundată de apă sau de pământ, simbolurile analoage ale lacului și vânătorului, pentru a da naștere speciei umane. Dar așa cum subliniază cu temeinicie J.P. Roux, această lumină cerească încetează a mai fi în acest caz masculină, fecundatoare și devine feminină și fecundată.

Prin aceste mituri se ajunge la reprezentarea egipteană a hierogamiei Pământ-Cer. Nut, zeița Cerului, este fecundată de Geb, zeul pământului. În acest caz este vorba de lumina lunară, lăptoasă și lină, a unei fecioare mitice.

Acești doi zei întruchipează contrarii. Zeul pământului Geb, care reprezintă uscatul, este soțul zeiței cerului Nut, care reprezintă cerul, o imagine în oglindă a mării apoase. Nut este prezentată ca o femeie cu un corp arcuit acoperit cu stele. Este fiica lui Shu și Tefnut.
Shu, zeul aerului, separă zeița cerului, Nut, de zeul pământului, Geb.

Această accepție a simbolului lebedei pare să fi predominat la toate popoarele slave, precum și la scandinavi, la iranieni și la turcii din Asia Mică. Lebăda are numeroase ipostaze, ce diferă de la un popor la altul: gâsca sălbatică (pe care am menționat-o), pescărușul la ciukoți, porumbelul și porumbița în Rusia.

Lebădă, simbol al unui tot unitar

Cel mai adesea, lebăda încarnează lumina masculină, solară și fecundatoare. Această credință, deși negeneralizată, a lăsat urme până și în Siberia.

La prima vedere, mitul Lebedei din mitologia greacă pare să reia aceeași interpretare, masculină și diurnă, a simbolului lebedei. Cercetând mai îndeaproape, observăm totuși că, Zeus s-a preschimbat în lebădă pentru a se putea apropia de Leda. Iar lucrurile s-au întâmplat, precizează mitul elen, după ce ea s-a metamorfozat în gâscă pentru a scăpa de el.

„Leda cu lebăda” de Bertalan Székely

După cum s-a mai menționat, gâsca este una din întruchipările lebedei în sensul său lunar și feminin. Iubirea dintre Zeus prefăcut în lebădă și Leda, prefăcută în gâscă, reprezintă deci bipolarizarea simbolului.

Prin urmare, suntem de părere că, grecii au asociat cele două accepții, pe cea diurnă și pe cea nocturnă, pentru a face din această pasăre un simbol hermafrodit, în care Leda și zeiescul ei iubit sunt una.

Totul unitar în accepția lui Goethe

Aceeași idee o subliniază și Gaston Bachelard într-o analiză a unei scene din partea a II-a tragediei Faust. În valurile proaspete, voluptoase despre care Novalis spune că se arată cu o cerească atotputernicie, ca element al dragostei și al uniunii, fecioare să se scaldă. Ele sunt urmate de lebede, care la început nu sunt decât expresia nudității lor îngăduite. Apoi, se ivește în sfârșit lebăda, și trebuie să-l cităm pe Goethe:

” Cap și plis înalt întind…

Una însă dintre toate,

Îngâmfată peste poate,

Taie iute șirul frânt;

Cu penet umflat pătrunde,

Udă însăși peste unde,

Lunecă spre locul sfânt….”

Iată lebăda mascul în fața lebedei femelă, reprezentată de tinerele copile. Bachelard conchide prin a spune că: imaginea lebedei este hermafrodită. Lebăda este feminină în contemplarea apelor luminoase și masculină în acțiune. Pentru inconștient, acțiunea este act. Pentru inconștient există doar un act.

Cântecul lebedei

Pentru Bachelard, imaginea lebedei se sintetizează de aici încolo ca imagine a dorinței. Ea este ca o chemare la împreunarea adresată celor două polarități ale lumii, polarități ce se manifestă prin luminatorii acesteia. Cântecul lebedei poate fi interpretat astfel ca jurământul elocvent al unui îndrăgostit. Legământ ce are loc înaintea acestui sfârșit atât de nefast pentru exaltare, încât înseamnă cu adevărat o moarte din dragoste.

Lebăda moare cântând și cântă murind.

„Lebăda cântând” (1655) de Reinier van Persijn.
Această credință, a cărei bază a fost mult timp dezbătută, a devenit proverbială în Grecia antică. A fost reiterată de multe ori în poezia și arta occidentală ulterioară.

Continuând analiza cântecului de lebădă, este tulburătoare regăsirea, prin intermediul psihanalizei, a lanțului simbolic lumină-cuvânt-semen. Acesta este omniprezent în gândirea cosmogonică a dogonilor. G. Durand scrie că Jung, făcând o apropiere între radicalul sven și termenul sanscrit svan, care înseamnă a fremăta, ajunge chiar la concluzia potrivit căreia cântecul lebedei(swan), pasăre singuratică, nu este decât manifestarea mitică a izomorfismului etimologic dintre lumină și cuvânt.

Rolul lebedei în Extremul Orient

În Extremul Orient, lebăda este și simbolul eleganței, al nobleței și al curajului. De aceea, potrivit spuselor lui Lizi, mongolii i-au dat împăratului Mu din dinastia Zhu să bea sânge de lebădă.

Ea este și simbolul muzicii și al cântecului; în vreme ce gâsca sălbatică, a cărei suspiciune este cunoscută, este simbolul prudenței. Acest lucru este sublim evidențiat în Yi jing, pentru a indica etapele unei înaintări prudente. Iar această mișcare progresivă este, firește, susceptibilă unei interpretări spirituale.

Yi Jing, tradus de obicei ca „Cartea schimbărilor”, este un text străvechi de ghicire și printre cele mai vechi dintre clasicii chinezi.
Deși cartea a fost inițial destinată divinației, influența majoră pe care a avut-o asupra mentalității chineze se datorează cosmologiei care implică omul și natura într-un singur sistem. Yi Jing se centrează pe idei precum echilibrul dinamic între forțe opuse, evoluția evenimentelor ca un tot și acceptarea schimbărilor inevitabile.
Unicitatea Yi-Jing-ului constă în prezentarea a 64 de hexagrame simbolice. Acestea, dacă sunt înțelese și interpretate corect, ar conține înțelesuri profunde aplicabile în viața de zi cu zi. De-a lungul timpului, cei care credeau în puterea Yi-Jing-ului au susținut că textul este o metodă de a înțelege și chiar controla evenimentele viitoare.
Totuși, acestea, în înțelegerea actuală, nu sunt capabile de a anticipa evenimentele
“Lebădă neagră”.

Fiecare hexagramă reprezintă o figură formată din șase linii orizontale suprapuse, fiecare dintre acestea fiind fie continue (Yang) sau întrerupte (Yin). Una dintre metodele folosite pentru a realiza o hexagramă este prin aruncarea a trei monede, prin care probabilitatea de a obține yin sau yang este aceeași.
Iconografia hindusă

Aceste animale nu sunt bine diferențiate în iconografia hindusă, unde lebăda, pe care călătorește Brahma ,(hamsa) arată ca o gâscă sălbatică. Înrudirea etimologică dintre hamsa și anser este evidentă susține M.T. Mallman. Hamsa care îl poartă în spinare pe Varuna este o pasăre acvatică. Pe când, purtându-l pe Brahma, ea devine simbolul înălțării lumii informe spre cerul cunoașterii. Într-un sens apropiat, unele texte sanscrite din Cambodgia îl confundă pe Shiva ori cu Kalahamsa care vine adesea la lacul inimii yoghinilor, ori cu hamsa care sălășluiește în bindu. De reținut este faptul că hamsa înseamnă deopotrivă anser și Atma sau sinele, Spiritul universal. Atribuită lui Vishnu, ea devine un simbol al lui Narayana, unul din numele Dumnezeului creatorul și sufletul lumii personificate.

Ouăle lebedei, adevărate izvoare de lumină

Simbolismul lebedei deschide și alte perspective prin aceea că dă naștere și clocește oul lumii. Așa este de pildă gâsca Nilului în Egiptul antic. La fel hamsa care-l clocește pe Brahmanda pe apele primordiale în tradiția Indiei. În sfârșit, oul Ledei și al lui Zeus, din care au luat naștere Dioscurii, purtând pe cap fiecare câte o jumătate din acest ou căruia ei îi întruchipează diferențierea. Se mai cuvine spus că, în conformitate cu unele credințe foarte răspândite încă într-o epocă recentă, copiii născuți din pământ și apă erau aduși de lebede.

“Leda și copiii acesteia” de Bacchiacca 
Lebăda, masca sufletelor

În textele celtice, majoritatea făpturilor de pe lumea cealaltă care, dintr-un motiv sau altul, pătrund în zona terestră, iau înfățișarea lebedei și călătoresc câte două, legate printr-un lanț de aur sau de argint. Pe multe opere de artă celtice, apar câte două lebede, fiecare de câte o parte a bărcii solare pe care o conduc și o însoțesc în călătoria ei pe oceanul ceresc. Venind dinspre miazănoapte sau înapoindu-se de acolo, ele simbolizează stările superioare sau angelice ale ființei umane pe cale să se elibereze și să se întoarcă spre Principiul suprem. Pe continent și chiar în insule, lebăda este adeseori confundată cu cocorul, pe de-o parte, și cu gâsca, pe de altă parte; ceea ce explică și faptul că britonilor le era interzis să o mănânce, după cum povestește Cezar.

Implicațiile lebedei în alchimie

Lebăda face parte și din simbolistica alchimiei. A fost întotdeauna privită de alchimiști drept o emblemă a mercurului. Are și culoarea și mobilitatea acestuia, precum și volatilitatea prin capacitatea de zbor datorată aripilor sale. Lebăda exprimă un centru mistic și unirea contrariilor ( apa-focul), unde se regăsește valorea sa arhetipală de androgin. La mânăstirea franciscană din Cimiez, deviza latină scoate în relief ezoterismul imaginii: Divina sibi canit et orbi (Ea cântă dumnezeiește pentru sine și pentru lume). Acest șuierat este numit cântecul lebedei, pentru că mercurul hărăzit morții și descompunerii, își transmite sufletul către trupul lăuntric ieșit dintr-un metal imperfect, inert și descompus.

[…]Următoarea etapă este adesea prezentată ca Lebada Albă. Acum alchimistul începe să experimenteze lumea interioară ca fiind umplută cu lumină. Strălucirea interioară inițială este adesea confundată eronat cu iluminarea adevărată. Aceasta este doar o primă întâlnire conștientă cu lumea eterică. În comparație cu simțul fizic, experiența este pentru multe suflete copleșitoare, încât este reprezentată ca o lumină albă strălucitoare. Tradiția alchimică a recunoscut acest lucru și a simbolizat această etapă drept Lebăda Albă. Lebăda este o pasăre care este văzută rar în zbor, ci mai degrabă înotând pe lac sau râu. Ea se mișcă grațios la suprafața apei; în termeni sufletești, la suprafața sufletului, interfața sa eterică cu fizicul.

Vedeți și gâscă.

Postări relevante