Titlul de „Sibilă” este dat unor femei legendare ce aveau darul de a proroci. Cea mai celebră dintre ele a fost troiana Casandra, de care s-a îndrăgostit Apollo. Zeul i-a dat harul profeției, dar, dragostea acestuia nu a fost recirprocă. Prin urmare, Apollo a făcut în așa fel încât toate profețiile ei să fie socotite false.
În Căderea Troiei, povestită de Quintus Smyrnaeus, Cassandra a încercat să-i avertizeze pe troieni că războinicii greci se ascundeau în calul troian. Nu au crezut-o, ba chiar au numit-o în fel și chip . Atunci a apucat un topor într-o mână și o făclie aprinsă în cealaltă și a fugit spre Calul troian, intenționând să distrugă ea însăși grecii. Totuși troienii au oprit-o. Grecii care se ascundeau în interiorul Calului au fost ușurați, dar alarmați de cât de clar le–a prorocit planul.
Sibilele din Delphi, din Eritreea și din Cumae au fost printre cele mai vestite ale antichității.
Sibila din Delphi Sibila din Eritreea Sibila din Cumae
Numele de Pythia, prin asociere cu șarpele Python, era dat sibilei care, așezată pe un trepied, prezicea la Delphi în numele lui Apollo. Ea trebuia să fie fecioară sau, cel puțin, trebuia să trăiască, o dată cu desemnarea ei, într-o desăvârșită castitate, ca soție a Zeului.
Este arătată Pythia așezată pe un trepied cu vapori care se ridică dintr-o crăpătură din pământ sub ea
Sibila, simbolizează ființa umană ridicată la o condiție transnaturală, căreia îi este permis să comunice cu divinul și să-i transmită mesajele. Este chiar o ființă condusă de energii superioare ei, devenind un ecou oracular, unealtă a revelației. Sibilele au fost chiar considerate drept niște emanații ale înțelepciunii divine, de aceeași vârstă cu lumea. Rolul lor este de păstrătoare ale revelației primitive. De aceea, cele douăsprezece sibile au fost alăturate celor doisprezece apostoli și efigiile lor, pictate sau sculptate, își au locul lor în biserici.
