Căpcăunul din povești amintește de Giganți, de Titani și chiar de Cronos. El simbolizează forța oarbă și dominatoare. Îi trebuie în fiecare zi un tain de carne proaspătă, iar Degețel îl înșală cu ușurință, făcându-l să-și mănânce propriile fiice.
Să fie căpcăunul imaginea timpului care se naște și se devoră pe sine orbește? Să fie el imaginea hipertrofiată și caricaturală a tatălui care vrea să-și păstreze la nesfârșit atotputernicia și nu suportă ideea de a o împărți cu altul sau chiar și de a renunța la ea? Preferă el moartea propriilor lui copii dezvoltării lor, în urma căreia, într-o zi, ei i-ar putea lua locul? Este oare căpcăunul imaginea deformată și pervertită a tatălui care nu poate sluji decât drept sperietoare pentru copii? El este și figura statului, a impozitului, a războiului, a tiranului.
Căpcăunul se înscrie astfel în simbolistica monstrului care înghite și scuipă, loc al metamorfozelor, din care victima iese transfigurată. Ideea de căpcăun, din perspectiva lui Cronos și a monstrului, se întâlnește cu mitul tradițional al timpului și al morții. Tot ce a apărut din materie servește drept sprijin vremelnic pentru Spiritul nemuritor, dar este hărăzit să piară. Cu ajutorul timpului, Pământul dă naștere formelor lumii vizibile pe cele șase planuri ale vieții fizice, dar este apanajul timpului să-și distrugă opera. Timpul este jumătate din destinul formelor, afară doar dacă Spiritul nu se înstăpânește pe vreuna din ele, ca să o facă nemuritoare. Se întâmplă astfel ca Cybele să-și salveze din copii, făcând din ei zei.