Serafimi este numele oferit unor ființe celeste și semnifică Cel arzător( Saraph). Aceeași interpretare poate fi atribuită și șarpelui înaripat sau balaurului.
Biblia și descrierea serafimilor
Despre aceștia se vorbește în Numeri, 21, 6: „Atunci a trimis Domnul asupra poporului șerpi veninoși, care mușcau poporul, și-a murit mulțime de popor din fiii lui Israel.
În cartea lui Isaia, însă, este pentru prima oară menționat acești îngeri din cea mai înaltă poziție din ierarhia cerească. În capitolul 6 al cărții după Isaia se spune: Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele ( de teamă de-L vedea pe Dumnezeu), cu două picioarele ( eufemism folosit pentru a desemna sexul), iar cu două zburau și strigau, unul la altul, zicând „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin ete tot pământul de mărirea Lui!”… Atunci unul din serafimi zbură spre mine, având în mâna sa un cărbune aprins, pe care-l luase cu cleștele de pe jertfeinic. Și l-a apropiat de gura mea și a zis : „Iată, s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curăți!”
Aceste texte din Numeri și din Isaia pun în evidență valoarea simbolică a Arzătorului. În textul cel mai vechi este vorba despre șarpele trimis de îngerul Domnului pentru a purifica prin foc. Izvoarele lingvistice ale focului stau drept temei pentru a simboliza o dublă evoluții. Au loc atât o evoluție semantică a simbolului arsurii, cât și o evoluție pe plan spiritual a conștiinței religioase. Inițial, arsura este făcută să distrugă, ulterior, ea capătă scopul purificator.
Serafimii în opinia scriitorilor
Pseudo-Dionisie Areopagitul a subliniat sublim semnificația serafimului. Sinteza următoare este dovada profunzimii capacităților de înțelegere ale acestuia. Sfânta denumire de serafimi înseamnă pentru cine știe ebraică, cei care ard, adică cei care înfierbântează.. Veșnica mișcare în jurul secretelor divine, căldura, profunzimea, înfocarea clocotitoare a unei rotiri constante care nu cunoaște nici răgaz și nici declin, puterea de a ridica cu folos pe cei inferiori la nivelul lor, însuflețindu-l cu același elan, cu aceeași flacără, cu aceeași căldură, puterea de a purifica prin fulger și prin foc, neîndoielnica și indestructibila însușire de a-și păstra întocmai propria lumină și propria putere de străluminare, facultatea de a îndepărta și de a desființa obstacolul oricăror tenebre, acestea sunt însușirile serafimilor, așa cum reies din propriul nume.
Oricine ar fi acest autor, continuăm să-l numim „Pseudo-Dionisie”, în lipsa unui nume real. Textele sale au fost introduse în cercurile intelectuale ale Romei în secolul IX de către Sf. Chiril din Tesalonic , unul din cei doi evangheliști ai slavilor. Deși prima traducere în limba latină a fost făcută de bibliotecarul Anastasius din Roma , influența sa imensă asupra gândirii scolastice se va datora traducerii lui Ioan Scottus Eriugena. Astfel, deși nu Eriugena a fost primul traducător al lui Dionisie, el a fost cu siguranță cel care l-a consacrat. În acest fel, Pseudo-Dionisie (prin Eriugena) reprezintă, alături de Boethius, o punte semnificativă între gândirea greacă și speculația teologică rațională a Occidentului medieval.
De remarcat în această neașteptată sinteză sunt toate proprietățile focului: ardoare, purificare, identitate cu sine însuși, lumină și iluminare, disipare a întunericului. Serafimul simbolizează toate aceste puteri în planul cel mai înnobilat al conștiinței.
