Alb

Întocmai culorii sale opuse, negrul, albul se poate situa la cele 2 extremități ale gamei cromatice.

Această culoare este absolută, iar variațiile sunt doar de la mat la strălucitor, de aceea el poate semnifica fie absența, fie suma culorilor.

Astfel, el se situează fie la începutul, fie la capătul vieții diurne și al lumii manfestate, ceea ce ii conferă o valoare ideală, care tinde către infinit.

Sfârșitul vieții- momentul morții- este, însă și un moment de tranziție, la granița dintre vizibil și invizibil, și reprezintă, deci, un alt izvor.

Albul-candidus– este culoarea candidatului, adică a celui care își va schimba condiția( candidații la funcțiile publice se îmbrăcau în alb). Majoritatea popoarelor, când figurau prin culori punctele cardinale, au făcut alb culoarea estului și a vestului. Adică au colorat cele două puncte extreme și misterioase unde soarele- astrul gândirii diurne- se naște și moare în fiecare zi. În amândouă cazurile, albul este o valoare limită, a acestor două extremități ale liniei nesfârșite a orizontului. El este o culoare de trecere, în sensul în care se vorbește de ceremonii cu acest sens. Albul reprezintă chiar culoarea privilegiată a acestor rituri prin care se înfăptuiesc preschimbările ființei, potrivit schemei clasice a oricărei inițieri: moartea sau renașterea.

Albul apusului este albul mat al morții, care absoarbe ființa și o introduce în lumea lunară, rece și feminină; el conduce spre absența și vid nocturn, spre dispariția conștiinței și a culorilor diurne.

Albul răsăritului este cel al întoarcerii. Este un alb al zorilor ce redezvăluie o boltă cerească încă lipsită de culori, dar încărcată de potențialul de manifestare cu care microcosmosul și macrocosmosul s-au încărcat, în timpul trecerii prin pântecul nocturn, sursă a oricărei energii.  Primul tip de alb trece de la strălucitor spre mat. Cel de-al doilea urcă de la aspectul mat spre cel strălucitoare. Între aceste două momente, aceste două stări de alb, există un gol, o stare între absență și prezență, între lună și soare, între cele două chipuri ale sacrului. Orice analogie adresată culorii albe și al întrebuințărilor ei rituale, decurge din această observare a naturii, pe baza căreia toate culturile și-au edificat sisteme fie ele filosofice sau religioase. 

Pictorul W. Kandinsky considera că problema culorilor întrece cu mult domeniul esteticului și s-a exprimat, în legătură cu acest subiect întocmai: „Albul, care este adesea considerat o non-culoare[…] constituie un simbol al unei lumi în care toate culorile, în calitatea lor de proprietăți ale substanțelor materiale, s-au evaporat… Albul acționează asupra sufletului nostru precum liniștea absolută[…] Această liniște nu e totuna cu moartea, ea abundă de posibilități vii […] Este un nimic plin de veselie juvenilă sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricărei nașteri, a oricărui început. Așa a vibrat poate pământul, alb și rece, în vremea epocii glaciare.“ Zorile nu puteau fi mai bine descrise de nimeni altcineva.

În orice gândire simbolică, moartea precede viața, iar orice naștere este de fapt o renaștere. Din acest punct de vedere, albul a fost la începuturi culoarea morții și al doliului. Deși majoritatea culturilor au adoptat în prezent negrul pentru a simboliza acest moment, în Extremul Orient încă se practică afișarea culorii albe.

Sub aspectul nefast, albul palid este diametral opus roșului, care este culoarea vampirului. Tocmai sângele- condiție a vieții diurne- s-a retras din această creatură. Este culoarea tuturor spectrelor, a tuturor nălucilor; culoarea- sau mai degrabă lipsa de culoare- a piticului Oberon, rege al Albilor sau Elfilor. Este culoarea strigoilor. Asta explică de ce primul om alb care a apărut negrilor Bantu din sudul Camerunului a fost numit Nango-Kon ( fantoma albinos). Acesta a înspăimântat și a pus pe fugă toate populațiile pe care le-a întâlnit. După ce s-au convins că intențiile acestuia erau pașnice, băștinașii s-au întors să ii ceară vești despre rudele decedate. Era presupus a le cunoaște, de vreme ce se întorcea din țara morților. 

Adesea Mircea Eliade notează „în riturile de inițiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei împotriva morții“. Am spune mai degrabă că este aceea a plecării către moarte. Tot în acest sens, apusul este alb pentru Azteci. Gândirea lor religioasă considera viața omului și coerența lumii ca fiind complet condiționate de drumul soarelui. Apusul, prin care astrul zilei dispare, era numit casa negurii: el reprezenta moartea, intrarea în invizibil. De aceea, războinici erau jertfiți zilnic pentru a se asigura regenerarea Soarelui. Ei erau conduși spre sacrificiu împodobiți cu puf alb și încălțați cu sandale albe care, izolându-i de sol, erau suficiente pentru a demonstra că ei nu mai aparțineau acestei lumi. Totuși, încă nu intraseră încă în cealaltă.

Despre alb se spunea, că este „culoarea primilor pași ai sufletului, înaintea desprinderii spre înalturi a războinicilor sacrificați“ . Tot așa, zeii Panteonului aztecal al căror mit sărbătorește un sacrificiu urmat de o renaștere, purtau ornamente albe.

Indienii pueblo așază culoarea albă la răsărit din aceleași motive. Acest lucru este confirmat de faptul că răsăritul, în gândirea lor, ascunde ideile de toamnă, de pământul din străfunduri și de religie.

Urmărind această concepție, culoarea răsăritului este alb. Acesta nu este o culoare solară, nu mai este culoarea aurorei, ci a zorilor, acel moment de vid total dintre noapte și zi, când lumea viselor acoperă orice realitate. În aceste momente ființa este inhibată, suspendată într-o albeață măcinătoare și pasivă; de aceea, constituie momentul propice cercetărilor, atacurilor prin surprindere și al execuțiilor capitale.

O tradiție ce încă mai persistă cere condamnatului să poarte o cămașă albă. Acesta este un semn al supunerii și al disponibilității. Așa este și îmbrăcămintea albă a acelor ce se îndreaptă spre împărtășanie sau cea a logodnicei mergând spre ceremonia de căsătorie. Este cunoscută ca rochie de mireasă, dar, este de fapt rochia celei care merge spre căsătorie. Odată împlinită, albul va lasă locul roșului, tot așa cum întâia manifestare a deșteptării zilei, pe pânza de fundal a zorilor.

Este culoarea purității, care, la origine, nu reprezintă o culoare pozitivă. Este un semn a ceva ce nu a fost asumat, o culoare neutră, pasivă. Se evidențiază doar că nimic încă, nu a fost împlinit. Acesta este sensul inițial al albului virginal și motivul pentru care copiii, în cadrul ritualului creștin, sunt conduși spre înhumare într-un giulgiu alb, decorat cu flori albe.

În Africa, ritualurile ezoterice condiționează întreaga structură a societății. De aceea, circumcizia tinerilor este marcată de colorarea acestora cu albul caolinului- un alb neutru pe toată durata izolării lor. Ei își ung fața și uneori întregul corp cu această argilă. Așa arăta că pentru moment, se află în afara corpului social. Atunci când  se vor reintegra, ei vor fi bărbați, întregi și responsabili, iar albul va lăsa locul roșului pe trupul lor.

Atât în Africa, cât și în Noua Guinee, văduvele care sunt temporar deplasate în afară corpului colectiv, își acoperă fața cu un alb neutru. În același timp, în Noua Guinee, mai există și alte tradiții ca: tăierea unui deget de la mână. Mutilarea are un sens simbolic evident. Ele își amputează falusul care reușise să le trezească în această a două naștere ( căsătoria), și se reîntorc astfel la starea de latență, o imagine a nediferențierii originare. Deznădejdea le împinge în așteptarea unei noi treziri.

Acest alb neutru, observăm, este un alb matern, de matrice. Este un izvor pe care o atingere a unui suflet trebuie să-l deștepte. Se va scurge întâi lichidul nutritiv, laptele, încărcat de un potențial vital încă neexprimat, încă îmbibat de visare. Poate fi laptele pe care pruncul îl bea înainte chiar să fi deschis ochii spre lumina diurnă, laptele a cărui albeață este cea a crinului și a lotusului. Acestea sutn tot imagini ale devenirii, ale trezirii pline de promisiuni, de vitalități. Laptele este o străluminare a argintului și a lunii. În rotunda-i plenitudine, luna, este arhetipul femeii roditoare, tăgăduind bogății și aurore.

Astfel se produce progresiv o schimbare. Precum ziua urmează noaptea, spiritul se trezește și proclamă splendoarea unui alb care este al luminii diurne, solare, pozitive și masculine. Calul alb din vis este aducător de moarte. El este urmat de caii albi ai lui Apollo pe care omul nu-i poate privi fără să înmărmurească.

Valorizarea pozitivă a albului este legată de fenomenul inițiatic. El nu mai este un atribut al aspirantului sau al candidatului care merge spre moarte. Este o însușire al celui care se ridică, care renaște, care a izbândit într-o încercare. Este mantaua virilă, simbol al afirmării, al responsabilităților asumate al puterilor câștigate și recunoscute, al renașterii împlinite, al consacrării . În zorii creștinismului botezul care este un ritual inițiatic, se numea iluminare. După ce se stabilea legământul, noul creștin, născut la viața adevărată îmbrăca, potrivit termenilor lui Pseuo-Dionisie , „ niște haine de un alb strălucitor căci”, adăugă Areopagitul, „scăpând dintr-o hotărâtă și divină statornicie de atacurile patimilor și tânjind cu tărie spre unitate, ceea ce era dereglat în el se ordona, ceea ce era greșit în el se înfrumuseța și ajungea să răspândească întreaga lumină a vieții curate și sfinte”.

Pentru celți, albul pozitiv era culoarea rezervată clase bisericești: druizii erau îmbrăcați în alb . Cu excepția preoților, doar regele mai are dreptul să poarte veșmântul alb. Funcția acestuia se aseamănă cu cea a preoției, pentru că este un războinic însărcinat cu o misiune religioasă excepțională. Metalul simbolic al regelui Nuada, este argintul , a cărui culoare este una regală. Toate personajele îmbrăcate în alb din epopee, dacă nu erau regi, erau fie druizi, fie poeți, membri ai clasei sacerdotale . Un adjectiv galic care intră în nenumărate combinații, vindo-s, însemna, se pare, alb și frumos; în irlandeza de mijloc, find înseamnă alb și sfânt totodată; expresia in drong find este utilizată în hagiografie pentru a desemna îngerii;în britonică ( galeză gwyn, bretona gwen) cuvântul înseamnă în același timp alb și preafericit.

Aureola albă și lotusul alb sunt asociate în budismul japonez cu pumnul de cunoaștere al marelui iluminator Buddha care este în opoziție cu roșul și cu gestul de concentrare .

Albul este o culoare a inițierii. În accepția sa diurnă este o culoare a revelației, a stării de grație, a transfigurării care uluiește. Aceasta reușește să și trezească aptitudinile de înțelegere, dar pe care izbutește să le și depășească. De aceea reprezintă culoarea teofaniei din care o rămășiță va înconjura capul tuturor acelora care l-au cunoscut pe Dumnezeu.

Ea va avea forma unei aureolele de lumină, care reprezintă suma tuturor culorilor. Acest alb este unul triumfal și prin urmare nu poate apărea decât pe un pisc. „Si după șase zile a luat Iisus cu sine pe Petru și pe Iacob și pe Ioan și adus într-o munte înalt, deosebi, pe ei singuri și S-a schimbat la față înaintea lor .Si veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare albe foarte, ca zapada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul. Și li s-a arătat Ilie împreună cu Moise și vorbeau cu Iisus“( Marcu, 9, 2-4).

Ilie este stăpânul principiului vital simbolizat de foc, iar culoarea acestuia este roșul . Moise conform tradiției islamice poate fi asociat spiritului intim al ființe, iar acestuia îi este asociată culoarea alb, albul ocult al luminii interioare, lumina acelui sirr ce reprezintă secretul, misterul fundamental al gândire sufiștilor.

Întâlnim de asemenea la sufiști o relație simbolică între alb și roșu . Albul este culoarea esențială a înțelepciunii care vine din strămoși și care poartă în sine chemarea umană către progres; roșul, pe de altă parte, este culoarea ființei încâlcite in obscuritatea lumii, incapabilă să îi depășească obstacolele.

Astfel, omul pe acest pământ este un arhanghel împurpurat.

„Alb sunt cu adevărat. Vin din vechime, sunt un înțelept a cărui esență este lumina. Și eu sunt însă aruncat în Tunelul obscur. Privește apusul și zori de zi, sunt niște clipe de hotar. Și, pe de-o parte albeța zilei, de cealaltă întunericul nopții, de unde și purpuriul faptului de zi și al celui de seară.”

Fiind solar, albul este și simbolul conștiințe diurne completă, care mușcă din realitate: pentru populațiile Bambara, dinții alb sunt simbolul inteligenței. Albul se apropie deci de auriu: aceasta explică asocierea celor două culori pe drapelul Vaticanului, prin care se afirmă Împărăția Dumnezeului creștin pe Pământ.