Albastru

Dintre culori, albastru este cea mai adâncă: privirea pătrunde în această culoare fără să întâlnească niciun obstacol și se rătăcește în nemărginire, de parcă culoarea ar încerca mereu să-i scape privirea curiosului.

Imaterialitatea asociată albastrului

Albastru este cea mai imaterială dintre culori. Natura nu o înfățișează în general, decât alcătuită din transparență mai exact ca pe un vid acumulat al aerului, al apei, al cristalului sau al diamantului. Vidul este, totodată, precis: pur și rece. Albastru este cea mai rece dintre culori. În valoarea absolută este și cea mai pură în afara neantului total al albului neutru. Aceste calități fundamentale depind de ansamblul funcțiilor sale simbolice.

Aplicată pe un obiect această culoare ușurează formele, le deschide, le află secretul. O suprafață colorată în albastru încetează să mai fie o suprafață, un zid albastru încetează să mai fie un zid . Mișcările și sunetele, dar și formele dispar în albastru, se cufundă în el, se evaporă întocmai ca o pasăre în văzduh.

Lipsit de materialitate în sine, albastru dematerializeaza tot ce pătrunde în el. Albastru este un drum al infinitului în care realul se transformă  in imaginar. Nu reprezintă el oare culoarea păsării fericirii, pasărea albastră, cea inaccesibilă și totuși atât de aproape?

A intra în albastru seamănă oarecum cu trecerea lui Alice în Țara Minunilor de cealaltă parte a oglinzii.

Liniștea asociată albastrului

Albastru deschis este calea reveriei; când se întunecă lucru ce corespunde tendințelor sale naturale, această culoare devine o calea visului. Gândirea conștientă lasă puțin câte puțin loc celei inconștiente, tot cum lumina zilei de vineri pe nesimțite lumina albastra nopții.

Albastrul este un domeniu sau, mai degrabă, un climat al irealității, al suprarealității nemișcate. Prin urmare, el rezolvă în sine contradicțiile și alternanțele care ritmează viața umană.

Neclintit, indiferent, nicicând altunde decât în sine însuși, albastru nu aparține acestei lumi; el sugerează ideea unei veșnicii liniștite și semețe care este supraumană sau poate chiar inumana.

Mișcarea sa, pentru un pictor precum Kandinsky, este deopotrivă „o mișcare de îndepărtarea omului și o mișcare dirijată doar spre propriul său centru care, totuși, atrage omul către infinit și trezește în el dorința de puritate și setea de supranatural”.

Din citatul anterior se poate sustrage semnificația metafizică, și totodată limitele întrebuințări sale clinice . Un mediu albastru calmează, liniștește. Spre deosebire de cel verde, nu tonifică, pentru că el nu prijeluiește decât o evadare fără alimentare asupra realului. Această eliberare devine cu timpul una deprimantă. Profunzimea verdelui dă, după Kandinsky, „impresia de odihnă terestră și de mulțumire de sine”, în timp ce profunzime albastru are o gravitate solemnă una supraterestră .

Albastrul și însemnările istorice

Această gravitatea amintește de moarte. Zidurile necropolelor egiptene, pe care se detașau scenele în ocru roșcat ale judecării sufletelor, erau date în general cu albastru deschis. Se spune de asemenea că, egiptenii considerau albastru drept culoarea adevărului. Din pricina consonanței dintre Adevăr, Moarte și Zei, albastrul ceresc reprezintă și pragul ce desparte omul de cel care-l guvernează, de lumea de dincolo și de soarta sa .

Acest albastru sacralizat (azurul) este reprezentativ spațiul Câmpiilor Elizee, matricea străpunsă de lumină de aur care le exprimă voința. Azurul și Aurul sunt valorile feminină și masculin și reprezintă pentru uranian ceea ce Sinopele și Roșu reprezintă pentru htonian.

Zeus si Iahve tronează cu picioarele așezate pe azur, adică pe cealaltă parte a boltei cerești. În Mesopotamia se zicea că firmamentul este alcătuită din lapis lazuli. Simbolistica creștină considera această reprezentare ca fiind mantia ce acoperă și ascunde divinitatea. Blazonul casei regale a Franței are azur cu trei flori de crin de aur. Astfel ea proclamă originea teologală, supraterestră a Regilor Preacreștini.

Împreună cu roșul sau cu ocrul galben această culoare face sensibile hierogamiile sau rivalitățile dintre cer și pământ. În step asiatică nesfârșită, pe care nici o verticală nu o întrerupe, cerul și pământul se află dintotdeauna față în față; comuniunea lor creează astfel toți eroii stepei. Potrivit unei tradiții încă vii, Genghis-Han fondator al marii dinasti mongole s-a născut din unirea lupului albastru cu căprioara roșcată. Lupul albastru mai este si Er Toshtuk, erou al gestei kirghize, care poartă armura albastră de fier și ține în mâini un scut și o lance tot albastre.

Leii și tigrii albaștri, care sunt în număr foarte mare în literatura turco-mongolă reprezintă tot atâtea atribute cratofanice  ale lui Tangri, părintele altaicilor. El locuia deasupra munților și cerului și odată cu convertirea turcilor la islam a devenit Allah.

Lupta cerului cu pământul, albastrul și albul se aliază împotriva roșului și al verdelui precum dovedește adesea iconografia creștină. Acest lucru este mai ales ilustrat in înfruntările dintre sfântul Gheorghe și balaur.

Albastrul împotriva sau de partea luptelor

În Bizant, cele patru grupuri , care se întreceau pe hipodrom aveau ca însemne pe deoparte roșul sau verdele, pe de alta albul sau albastru.

Totul ne face să credem că aceste jocuri din Roma orientală aveau o o atât de înaltă semnificație religioasă și cosmică, precum jocurile sacre cu mingea ale locuitorilor Americii Centrale. Și unele și altele constituiau un teatru sacru, unde era reprezentată rivalitatea dintre imanent și transcendent, dintre pământ și cer.

Istoria noastră a cunoscut aceste lupte adevărate și ucigașe, în care grupuri opuse au continuat să poarte aceleași culori emblematice, în numele dreptului divin și al dreptului roman. Fiecare dintre ele pretindea că încarnează: șuanii erau albaștri, revoluționari Anului II erau roșii.

Acestea sunt culorile politice care se mai înfrunta și azi în lume. 

Expresia sânge albastru este explicată de P.G. Villeneuve Saint Georges în felul următor: în evul mediu, a înjura era un păcat de moarte. Oamenii de rând nu îndrăzneau să înjure, dar stăpânii nu se sinchiseau să nu o facă. Într-o zi un iezuit, aflat în grațiile regelui, le-a interzis să folosească numele Domnului in înjurăturile lor. Au ocolit „regula” înlocuindu-L pe Dumnezeu ( Dieu) cu albastru ( bleu) . Astfel, „par la mort de Dieu” ( pe moartea Domnului) a devenit „morbleu”. „Sacre Dieu”( sfinte Dumnezeule) a devenit „sacrebleu”.  „Par la sang de Dieu” ( pe sângele Domnului) a devenit „palsembleu”. Servitorimea auzea adesea aceasta din urmă formulă, dar nu reținea decât sangbleu ( sânge albastru). Cum folosirea acestei formule era un privilegiu al nobilimii, valeții au început sa deosebească un nobil de un mojic spunând: „C’est un sang bleu! „( E un sange albastru)

Implicațiile albastrului în religii

Albastru și albul sunt culori ale Sfintei Fecioare, iar acestea exprimă detașarea față de valorile acestei lumi și înălțarea sufletului eliberat către Dumnezeu spre aurul care va întâmpina albul virginal în timpul ascensiunii sale prin albastru ceresc. Sunt deci valorizate pozitiv prin credința în lumea de dincolo, asocierea semnificațiilor ale albastru și albului.

Copiii asociații albastrului și albului nu sunt încă puberi, adică sunt nesexuați, nematerializați pe de-a întregul: ei nu aparțin întru-totul acestei lumi. De aceea ei răspund mai lesne chemării albastre a fecioarei Maria.

Semnul Fecioarei, în roata zodiacală, corespunde anotimpului secerișului, când evoluția primăverii s-a încheiat și lasă loc involuției autumnale. Semnul Fecioarei este un semn centripet precum culoarea albastră care va dezbrăca pământul de haina lui de verdeață, uscându-l. Este vremea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, sub un cer fără nori, în care autorul solar devine foc necruțător și devorează roadele pământului.

Azurul cerului este, în gândirea aztecilor, albastrul de peruzea, culoare a Soarelui pe care ei îl numesc Prinț al Peruzelei( Chalchihuiti)- el vestește pârjolul, setea, foamea și moarte . Acest prinț este și acea piatră verde-albastră care împodobea rochia zeiței reinoirii. Când murea un prinț aztec, în locul inimii se așeza, înainte de incinerare , o astfel de piatră. Iar în Egipt înainte de mumificare era pus în locul inimi faraonului defunct un scarabeu de smarald.

În anumite regiuni ale Poloniei s-a păstrat obiceiul de a se zugrăvi în albastru casele fetelor de măritat. 

Potrivit tradiției hinduse, fața de safr a muntelui Meru reflectă lumina și colorează în albastru atmosfera. Luz, orasul misterios ce are legaturi cu migdalul, considerat lăcașul nemuririi din tradiția evreiască, mai este numit și Cetatea Albastră.

În budismul tibetan, albastru este culoarea lui Vairocana, a ințelepciunii transcendente , a potențialitătii, a vaculității, a cărei posibilă imagine este cea a imensității cerului albastru. Lumina albastră a ințelepciunii a lui Dharmadhatu ( lege sau conștiință originară) are o putere orbitoare, dar ea este cea care deschide calea eliberării.

Albastrul este culoarea lui Yang, cea a dragonului Geomantik, deci a influențelor binefăcătoare. Albastrul cerului întunecat, al depărtărilor, evidențiază lăcașul nemuririi. Caracterul străvechi ar fi în raport cu desfășurarea firului unul dublu cocon, ceea ce amintește de simbolismul spiralei.

Albastrul în lingvistică

Limbile celtice nu au un termen specific pentru a desemna culoarea albastră. În funcție de context în bretonă, în galeză și irlandeză glas inseamna albastru, verde, gri.

Albastrul este culoarea celei de-a treia funcțiuni, productivă si artizanală. În textele scrise irlandeze culoare albastru nu pare sa mai aibă funcții comparabile cu cele ale albul și roșul. Există totuși niște istorisiri ale lui Pliniu cel Bătrân care povestește că femeile bretone se înfățișau goale cu trupul vopsit în albastru la anumite ceremonii religioase. Un strămoși mitic irlandez pe nume Goedel Glas( Goedel cel Albastru) este considerat tatal limbii galice.

Limbajul popular care prin excelența sa este un limbaj terestru, nu crede câtuși de puțin în sublimarea dorințelor și nu întrezărește decât pierdere, lipsă, ablațiune și castrare acolo unde alții văd o metamorfoză și un nou început. Iată de ce, în această vorbire, albastrul capătă cel mai adesea o semnificație negativă . Frica metafizică devină o frică albastră. În germană „a fi albastru” înseamnă a-ți pierde cunoștința din pricina băuturii. Albastrul în cadrul anumitor practici aberante poate chiar să semnifice culmea pasivității și a renunțării.

Astfel în Franța conform unei tradiții a deținuților, homosexualul efeminat trebuia să-și tatueze falusul cu o calotă albastră uniformă, ca să exprime faptul că renunță la virilitate. Spre deosebire de semnificația pe care această culoare o capătă în cultul Fecioarei Maria, albastrul aici semnifică o castrare simbolică, iar aplicarea acestui albastru cu prețul unei îndelungate suferințe este dovada unui eroism răstălmăcit care nu mai este masculin, ci feminin, care nu mai este sadic, ci masochist.