Străbunul, strămoșul, anticul sunt cuvinte ce poartă învestitura sacrului, indiferent de obiectul sau persoana la care se referă.
Faptul că ceva e strămoșesc, străvechi ne evocă deja un soi de legătură cu forțele supratemporale care conservă. Ideea că o ființă a rezistat la uzura pricinuită de trecerea timpului e resimțit ca o dovadă de soliditate, autenticitate și adevăr. Ceva străbun, străvechi se poate întâlni astfel în adâncurile tainice cu tot ceea ce se află la începutul existenței din care face parte și el într-o măsură privilegiată. Din perspectiva anumitor analiști, într-un mod paradoxal, dar destul de îndreptățită, ceva străbun provine clar din vechime. Și totuși, ne sugerează copilăria, vârsta dintâi a umanității care, asemenea primei vârste din viața unei persoane, reprezintă izvorul care va da naștere fluviului existenței.
Ceea ce e străbun sau străvechi se încarcă astfel de prestigiul paradisului pierdut.
În cadrul simbolicii, ceva străbun nu este ceva perimat, ci un lucru care persistă, durează, făcând parte din cele eterne.
Ceea ce e străbun, străvechi și a existat odinioară influențează psihismul ca un element stabilizator și ca o prezență a celuilalt tărâm, a lumii de dincolo. Cele străbune, străvechi ce țin de demult se opun ideii de vârstnic, bătrân, învechit, inactual. Aceste atribute din urmă, de obicei, se asociază din punct de vedere mental cu semnificația de nesiguranță și instabilitate.
