La azteci, femeile care mor în chinurile nașterii ajung acolo unde ajung și războinicii sacrificați sau căzuți în luptă. Ele le iau locul acestora la amiază, și însoțesc soarele în a doua jumătate a cursei sale pe cerul zilei.
Aceste femei și războinicii formează perechea dialectică evoluție-involuție. Apărând ca latură descendentă a acestei dualități, dinspre lumină înspre întuneric, ele aparțin dimensiunii primejdioase a sacrului. Soustelle precizează: ele apar uneori pe pământ, pe la asfințit, la răspântii. Îi sperie pe cei cărora le ies în cale, făcând să se abată asupra lor epilepsia sau paralizia, adică bolile socotite sacre. Femeia ce moare aducând un copil pe lume capătă, în toate culturile, un înțeles sacru. Acesta devine apropiat de cel al jertfei umane menite a asigura dăinuirea nu numai a vieții, ci și a tribului, a nației, a neamului.
